Plutonia

Ca să-și demonstreze teoria despre repartiția maselor, Truhanov făcu pe o tablă instalată în salonul ofițerilor toate calculele din care rezulta volumul și greutatea stratelor componente ale Pămîntului. Acceptînd ipoteza lui Zoppritz într-o formă modificată, Truhanov arătă cum s-a format, după părerea sa, deschizătura prin care suprafața Pămîntului comunica cu cavitatea interioară și prin care ieșiseră probabil afară gazele comprimate și fierbinți. Pe temeiul faptului că din spațiul cosmic cad deseori pe Pămînt corpuri cerești numite meteoriți, el socotea că în trecutul îndepărtat al planetei noastre a căzut pe Pămînt un meteorit uriaș, care a străpuns scoarța Pămîntului groasă de 2377 de kilometri și a rămas în interiorul său, transformîndu-se în planeta Pluton. Ca dovadă că o astfel de cădere ar fi posibilă, el menționa uriașa depresiune din statul Arizona din America de Nord, numită craterul meteoritului, care este o groapă făcută de un meteorit uriaș; de dimensiunile acestui meteorit ne putem da seama după bucățile de rocă găsite acolo. El n-a reușit însă să străpungă scoarța Pămîntului, ci a ricoșat și a căzut probabil în Oceanul Pacific, în vreme ce Plutonia a trecut prin scoarța Pămîntului și a rămas în interiorul său.

— Și cînd s-a produs această catastrofă? întrebară toți într-un glas.

— Cel mai tîrziu în Jurasic, dacă ținem seama de faptul că în regiunea cea mai îndepărtată a cavității interioare, pînă unde a reușit să ajungă expediția, există reprezentanți ai faunei și florei din Jurasic, care s-au deplasat în această cavitate de pe suprafața Pămîntului posterior formării deschizăturii, după ce gazele au ieșit, iar cavitatea s-a răcit. Mai tîrziu s-a mutat treptat, în același mod, fauna și flora din Cretacic, Terțiar și Cvaternar, împingînd încetul cu încetul în adîncul cavității pe reprezentanții epocilor precedente [37].

Cît timp Țara lui Nansen va fi încătușată de ghețuri, reprezentanții florei și faunei noastre nu vor putea pătrunde în cavitatea interioară. Și numai omul secolului al XX-lea, în persoana dumneavoastră, a înfrînt cu curaj această piedică și a pătruns în ținutul misterios, unde datorită climei constante și condițiilor de viață s-au păstrat ca prin minune reprezentanți ai florei și faunei dispăruți de mult de pe fața Pămîntului. În felul acesta ați descoperit, un muzeu paleontologic la care nici n-am visat vreodată.

— Ați explicat foarte bine cum s-a petrecut popularea cu animale și plante a cavității interioare, — remarcă Kaștanov, — deși paleontologii nu vor fi poate de acord cu toate ipotezele dumneavoastră. Aș vrea însă să vă întreb: unde au dispărut bucățile din scoarța Pămîntului rămase de pe urma spărturii?

— Cred că bucățile mici au fost aruncate afară, la suprafață, de gazele țîșnite din adîncuri, cele mai mari s-au contopit probabil cu meteoritul, alcătuind corpul luminos al lui Pluton, iar celelalte au căzut pe suprafața interioară, unde au rămas sub formă de coline și platouri. S-ar putea ca dealurile mari de olivin, bogate în fier, pe care le-ați descoperit pe cursul mijlociu al rîului Makșeev, să fie tocmai astfel de bucăți. S-ar putea de asemenea ca întregul platou al pustiului negru de pe țărmul sudic al Mării Reptilelor să nu fie altceva decît o bucată uriașă a scoarței Pămîntului. Toate acestea urmează a fi temeinic, studiate.

— Cum explicați însă existența vulcanilor stinși său activi pe care i-am descoperit pe acest platou?

— Cred că nu-mi va fi prea greu să răspund la această întrebare. Potrivit ipotezei lui Zoppritz, deasupra stratelor sau zonelor alcătuite din gaze se afla un strat incandescent în stare lichidă. După ce s-a produs spărtura, cînd gazele au năvălit prin ea, iar în interiorul Pămîntului presiunea a scăzut brusc, o parte din acest strat trebuia să se fi transformat în gaze și vapori, iar restul a căpătat aspectul unei mări clocotinde de foc. Încetul cu încetul, vaporii și gazele au ieșit afară prin spărtură, temperatura și presiunea din cavitatea interioară au scăzut mereu și marea de lavă a început să prindă o pojghiță. La început, aceasta era subțire și puțin rezistentă, rupîndu-se deseori sub presiunea gazelor și a vaporilor degajați de masa topită. Treptat însă, ea s-a consolidat și s-a rupt tot mai rar, tot mai rar, așa cum s-a întîmplat și la suprafața Pămîntului în prima perioadă a vieții planetei noastre. Existența vulcanilor dovedește că la o oarecare adîncime sub această scoarță s-au mai păstrat bazine cu lavă lichidă, incandescentă, de unde și erupțiile asemănătoare celor de la suprafață, cu singura deosebire că de pe urma unei astfel de erupții iau naștere roci foarte grele, bogate în fier, cum nu există pe Pămînt.

— Odată ce suprafața interioară a avut la început aspectul unei mări de foc, așa cum ați spus, — remarcă Makșeev, — bucățile scoarței care au căzut s-ar fi înecat în această mare sau s-ar fi topit.