Plutonia

— E adevărat. Și acum trec la ipoteza mea, continuă Truhanov. Sînt de mult partizan al ipotezei lui Zoppritz. Am făcut diferite observații și calcule ca s-o dezvolt mai departe și să descopăr date noi în confirmarea ei. Observațiile priveau stabilirea forței de gravitate în diferite regiuni, fenomenele geomagnetismului și răspîndirea cutremurelor.

După cum bine știți, undele cutremurelor se propagă nu numai prin scoarța solidă a Pămîntului, ci și direct prin adîncurile planetei noastre. De aceea, dacă Pămîntul se cutremură la antipozi, aparatele sensibile înregistrează două serii de șocuri: la început șocurile propagate pe calea cea mai scurtă, aceea a diametrului terestru, iar apoi zguduiturile care se propagă prin scoarța Pămîntului, adică la periferia globului. Viteza de propagare a șocurilor depinde de densitatea și omogenitatea mediului. După viteza de propagare putem stabili constituția acestui mediu.

Dar iată că o serie de observații, făcute la diferite stațiuni seismice și mai ales la observatorul meu de pe muntele Munku-Sardîk, unde am instalat aparate noi, de mare precizie și extrem de sensibile, în fundul unei mine adînci de la poalele muntelui, au avut ca rezultat date care infirmă ipoteza lui Zoppritz. Am ajuns la concluzia că nucleul Pămîntului nu se compune din gaze extrem de comprimate din pricina presiunii, ci, dimpotrivă, din gaze rarefiate, poate doar puțin mai dense decît aerul nostru, gaze care ocupă aproape trei sferturi din diametrul globului terestru. Cu alte cuvinte, putem presupune că acest nucleu gazos are un diametru de aproximativ 8000 de kilometri, așa încît nu rămîn decît vreo 2400 de kilometri în fiecare parte pentru stratele lichide și solide. Iar în mijlocul nucleului gazos, trebuie să admitem că există un corp aproape solid, adică o planetă interioară cu un diametru de cel mult 500 de kilometri.

— Cum ați putut stabili diametrul acestui corp nevăzut? întrebă Borovoi.

— Foarte simplu. El se afla în calea șocurilor numai cînd se produceau cutremure direct la antipozii observatorului meu, adică în Oceanul Pacific, la est de Noua Zeelandă; dacă se întîmpla însă să se producă vreun cutremur chiar în Noua Zeelandă sau în Patagonia, nu constatam existența unui corp solid în drumul propagării sale. O serie întreagă de observații mi-au îngăduit să stabilesc dimensiunile maxime ale acestui corp, firește cu oarecare aproximație.

Așadar, aceste observații au arătat că în interiorul Pămîntului există o cavitate mare, plină de gaze, care ca densitate se deosebesc foarte puțin de aer, iar între ele se află, în centru, o planetă interioară cu un diametru de cel mult 500 de kilometri. În genere, aceste observații se potrivesc mai bine cu ipotezele unor savanți mai vechi, decît cu ipoteza lui Zoppritz. În acest caz însă devin îndoielnice toate calculele pe baza cărora s-a stabilit repartiția substanțelor grele în scoarța Pămîntului. După cum se știe, densitatea medie a Pămîntului e de 5,5, iar densitatea rocilor aflătoare în stratul superficial al scoarței nu este decît de 2,5–3,5 sau chiar mai mică, dacă ținem seama de vastele întinderi acoperite de apa oceanelor. De aceea oamenii de știință sînt de părere că pe măsură ce ne apropiem de centrul Pămîntului, întîlnim substanțe cu o densitate tot mai mare, care atinge 10–11 în mijlocul nucleului. Dar dacă în interiorul Pămîntului un spațiu uriaș este ocupat de gaze avînd densitatea aerului, gaze în mijlocul cărora există o mică planetă, cu totul alta va fi și repartiția densităților în scoarța Pămîntului ce înconjoară cavitatea interioară plină cu gaze. După părerea mea, partea ușoară, exterioară, a scoarței, are o grosime de circa 77 de kilometri, partea grea, interioară, care conține mari cantități de metale grele, are 2300 de kilometri, iar cavitatea interioară cu gaze — 4000 de kilometri (inclusiv planeta); obținem un total de 6377 de kilometri — raza Pămîntului. Dacă admitem că densitatea medie a părții grele a scoarței este 7,8, atunci densitatea Pămîntului în ansamblu este de 5,5, ceea ce corespunde teoriilor geofizicienilor.