Plutonia

Makșeev șl Gromeko porniră pe jos, iar Kaștanov și Papocikin se urcară în bărci, străduindu-se să nu rămînă în urmă, dar nici s-o ia înaintea tovarășilor lor. Din fericire, vremea era liniștită și apa mării scălda țărmul clipocind ușor. Makșeev mergea în frunte, pe urmele jefuitorilor. Din cînd în cînd se oprea, pentru a-i împărtăși botanistului constatările sale. Într-un loc, bunăoară, găsiră urmele multora dintre lucrurile furate, pe care hoții le lăsaseră jos, pentru a se odihni, probabil; în alt loc se vedeau clar urmele plutei. Cînd dădu de ele, Makșeev exclamă:

— Enigma plutei e dezlegată: jefuitorii au dus-o în spinare.

— La ce naiba le-o fi trebuind? întrebă Gromeko.

— Dar cortul, așternutul și celelalte lucruri? Au luat pînă și bucățile de aur și probele de magnetită pe care le-am strîns ieri cu Piotr Ivanovici.

— Nu mă taie capul de loc ce soi de vietăți or mai fi și astea! Ai crede că sînt niște ființe înzestrate cu rațiune. Nu m-ar mira dacă ar face cortul, ar dormi în așternutul nostru și ar mînca din străchinile noastre.

— Toate sînt cu putință în această miraculoasă țară a perioadelor geologice străvechi. Se prea poate ca în Jurasic anumite insecte să fi atins un înalt grad de dezvoltare, devenind un fel de regi ai naturii.

— Dar și în zilele noastre există insecte inteligente, care trăiesc în comunități și se supun anumitor legi, ca de pildă, albinele sau furnicile.

— Stai, mi-ai dat o idee! După părerea mea, avutul ne-a fost furat de furnici.

— De ce nu de albine sau de viespi?

— Dacă ai cunoaște obiceiurile furnicilor de pe fața planetei noastre, ți-ai da seama că există mai multe temeiuri să credem că ele ne-au furat lucrurile. Să nu uităm că furnicile cară în mușuroaiele lor tot ce găsesc, chiar lucruri care nu le trebuie și au o putere uriașă în comparație cu mărimea lor.

— Bine zici, albinele nu sînt atît de puternice și strîng în stupul lor doar miere și ceară, iar viespile nu aduc decît hrană. În plus, și unele și celelalte au aripi, iar jefuitorii nu par să fie înaripații.

— Asta-i și părerea mea, deși nu văd de ce insectele înaripate n-ar putea tîrî pe pămînt lucrurile prea grele.

— Cred că sîntem pe calea cea bună: dintre bănuiți, primele sînt furnicile, apoi viespile și abia la urmă albinele.

— Toate fac parte dintre insectele care mușcă sau înțeapă, injectînd venin în rană. Cred că ele l-au înțepat pe Generalu, cînd acesta a încercat să apere cortul.

— Așa-i! Mușcăturile acestor insecte provoacă umflături și sînt foarte dureroase. Dacă ținem seama de mărimea lor, putem fi siguri că veninul pe care îl injectează în corp pricinuiește și o paralizie temporară. Făcînd fel de fel de presupuneri asupra jefuitorilor, exploratorii merseră vreo două ceasuri și obosiră strașnic, căci picioarele le intrau adînc în nisipul de pe plajă.

— Eu, unul, nu mai pot! spuse în cele din urmă Gromeko, oprindu-se și ștergîndu-și nădușeala care-i șiroia pe față. Azi e mare zăpușeală, și nu se simte nici o boare de vînt.

— În schimb, marea e liniștită și tovarășii noștri nu rămîn în urmă.

— Ce-ar fi să facem schimb cu ei? Pe noi ne dor picioarele, iar pe ei mîinile.

— Întrebarea e dacă vor ști să meargă după urme. Nu strică însă să încercăm.

Makșeev îi strigă pe luntrași, și cînd aceștia acostară, el le arătă urmele insectelor și îi însoți un timp, ca să vadă dacă se pot descurca. Apoi se sui în barcă împreună cu botanistul și începură amîndoi să vîslească.

Înfățișarea ținutului nu se schimbase de loc. De-a lungul țărmului se întindea plaja lată de vreo sută-două de pași, acoperită cu nisip și pietriș: în timpul furtunilor ea era spălată, probabil, de valuri. Plaja era mărginită de un zid viu, alcătuit din equisetacee și ferigi, în care se zărea arar cîte o mică spărtură — o albie secată, ca aceea cercetată în ajun. Pe nisip se încălzeau la soare iguanodoni, care la apropierea oamenilor și a bărcilor dispăreau în pădure. Cînd și cînd în mare se zăreau pleziozauri, care înotau curbîndu-și grațios gîturile, asemenea unor uriașe lebede negre. Pe deasupra pădurii treceau adesea reptile zburătoare: ele cercetau țărmul, în căutarea prăzii.

După vreo două ceasuri de cînd se urcaseră în bărci, Makșeev și Gromeko zăriră în fața lor niște coline roșiatice, care ajungeau pînă la țărmul mării, curmînd zidul pădurii. Aici descoperiră o albie uscată, mai adîncă și mai largă. Această albie ducea în adîncul ținutului și despărțea marginea pădurii de coline, care nu erau decît niște grămezi de nisip roșiatic. Urmele insectelor coteau aci, pentru a continua de-a lungul albiei. Cei doi exploratori ce mergeau pe țărm strigară la tovarășii lor din bărci să tragă la mal.

Îndată ce se încredințară că insectele cotiseră într-adevăr de pe mal spre inima ținutului, exploratorii se opriră să se sfătuiască ce să facă mai departe.

Erau nevoiți să continue urmărirea pe jos, părăsind bărcile.