Plutonia

Zoologul își veni repede în fire, duse arma la ochi, și trase în fiară, care se afla la vreo douăzeci de pași. Glonțul o nimeri drept în piept, dar ea avu încă destulă putere ca să facă un salt, nimeri în grămada de tăciuni, se arsese pe pîntec și se rostogoli spre cort; cu una din labele dindărăt lovi pînza cortului, sfîșiind-o de sus pînă jos, și atinse cizmele lui Makșeev, pe care acesta și le pusese la căpătîi. Zbătîndu-se în ghearele morții, jivina fu cît p-aci să izbească cu laba dinainte pe Kaștanov peste față, dar făcu țăndări un ceas de buzunar aflat pe pămînt într-o căciulă. Generalu, ghemuit la intrarea în cort, fu zvîrlit înăuntru dintr-o lovitură de labă, se alese cu cîteva zgîrieturi și căzu peste Gromeko, care dormea dus, lîngă peretele din spate.

Se iscă o învălmășeală de nedescris. În semiîntuneric se zvîrcolea și urla coșcogea dihanie, iar marginile cortului fluturau și erau sfîșiate de loviturile ei; în cort, Gromeko se lupta cu Generalu, care încerca să se ascundă în spatele său. Buimăcit de somn, Gromeko credea că fusese atacat de o fiară. Kaștanov nu izbutea de fel să găsească chibriturile, pe care le pusese în căciulă, lîngă ceas. Nu putea da nici chiar de căciulă. Papocikin striga de afară:

— Ieșiți mai repede afară prin spatele cortului. E un leu pe care nu-l pot ucide, fiindcă mă tem să nu nimeresc în vreunul din voi.

În cele din urmă, fiara mai întinse o dată convulsiv labele și rămase țeapănă. Makșeev dădu de chibrituri și aprinse o lumînare. Gromeko îl lăsă pe Generalu, apoi cei trei exploratori, îmbrăcați sumar, desfăcură cu teamă pînza din spatele cortului, ieșiră de-a bușilea afară și priviră în jur, ca să vadă ce s-a întîmplat. Se așezară în jurul focului stins și Papocikin nemaiavînd încotro mărturisi că adormise și nu mai alimentase focul, astfel că fiara se încumetase să-i atace.

Dihania răpusă era un leu cu dinții ca niște săbii, deși după conformația corpului semăna și cu ursul; numai forma capului și a labelor arăta că face parte din familia felinelor. Coama, nu prea mare, era aproape neagră, blana — galben-brună, iar coada nu avea pămătuf. Colții de pe maxilarul superior erau tot atît de înfiorători ca și ghearele de la labele-i uriașe.

Cînd cercetară stricăciunile pricinuite cortului, exploratorii constatară că aveau mult de reparat; la fel ca și la cizmele lui Makșeev. Ceasul lui Kaștanov, făcut zob împreună cu căciula sfîșiată și o chibritelniță strivită fură găsite după o îndelungată căutare, într-un colț al cortului.

Gromeko îl scoase de după așternutul său pe Generalu, care tremura ca varga; el examină cu băgare de seamă cîinele și-i spălă rănile. Apoi traseră leul mai la o parte și hotărîră să-și continue somnul. Makșeev rămase de gardă și restul nopții trecu în liniște. Dimineața, constatară că între timp se mai luminase, iar numărul și întinderea petelor de pe Pluton, parcă, parcă se mai micșoraseră. Hotărîră să mai aștepte și se apucară să repare cortul, apoi să măsoare și să jupoaie leul ucis. Către prînz se lumină bine de tot, iar ceva mai tîrziu, Pluton, care parcă își redobîndise puterea, topise cea mai mare parte a petelor ce-i acopereau discul. Lumina lui părea deosebit de strălucitoare după amurgul ce durase patruzeci de ore..

Făcură repede bagajele, încărcară bărcile și pluta și porniră pe rîu mai departe, de astă dată mai încet, fiindcă ambarcațiunea nu luneca destul de repede pe apă și trebuiau să vîslească tot timpul. Spre seară, priveliștea începu să se schimbe. Colinele de pe maluri erau din ce în ce mai scunde, iar apoi dispărură cu totul. Locul pădurii dese și ai hățișurilor îl luă acum o cîmpie cu crînguri răzlețe, în care predominau boababi gigantici. Numai de-a lungul malurilor se întindea o fîșie îngustă de ierburi buiace. Aici creșteau palmieri, bambuși, liane, trăiau fel de fel de păsări și cîteva specii de maimuțe. Pe cîmpie pășteau turme de antilope, mastodonți, rinoceri, cămilo-girafe, girafe și cai primitivi. În hățiș, lîngă rîu, mișunau tigri, hipopotami și cerbi.

REPTILE MONSTRUOASE ȘI PASĂRI CIUDATE

Noaptea poposiră pe un ostrov măricel. O bună parte a acestuia avea caracter de stepă. Numai de-a lungul malului se întindeau grupuri de tufe care alternau cu păpuriș. Ridicară cortul la capătul de nord al ostrovului, de unde se vedea cum rîul se împarte în două brațe, fiecare din ele cu o lățime de cel puțin o sută de pași.

După cină, o larmă neașteptată tulbură liniștea care domnea în jur. De pe malul opus al rîului răsunară niște chiote prelungi, de parcă ar fi strigat o mulțime de oameni. Din cînd în cînd un lătrat furios, întretăiat de urlete puternice, acoperea larma.