Plutonia

Mare fu uimirea călătorilor cînd, apropiindu-se de chei, văzură ancorată în radă, printre alte vase, „Steaua Polară” cu o santinelă pe punte. Se informară la repezeală, și aflară că guvernatorul Kamciatkăi, care primise scrisoarea lui Truhanov, dar nu dispunea de vase destul de mari ca să atace crucișătorul austriac, înștiințase prin radio Vladivostokul. Un crucișător rapid plecase îndată spre insulele Comandore, unde găsi „Steaua Polară”; dar vasul austriac apucase să se facă nevăzut.

Comandantul portului, care le dădu toate aceste informații, comunică și o veste tristă exploratorilor noștri, dornici să-și redobîndească colecțiile. „Steaua Polară” fusese jefuită de austrieci. Ei luaseră colecțiile, echipamentul, proviziile, chiar și mobilierul, precum și piesele mai prețioase ale mașinilor, așa încît vasul trebui să fie remorcat. El nu putea naviga înainte de a fi reparat, și Truhanov fu nevoit să accepte propunerea departamentului marinei ca pînă la terminarea războiului vasul să servească drept navă de semnalizare.

Cu inima îndurerată, exploratorii luară expresul siberian și plecară spre patrie. După ce cumpăniră îndelung situația, hotărîră să nu sufle nici un cuvînt despre Plutonia pînă nu se va sfîrși războiul; nădăjduiau toți că în curînd se va încheia pacea și-și vor redobîndi colecțiile și fotografiile. Pentru moment însă, cu ce ar fi putut dovedi ei, în afară de propriile lor mărturii, existența Plutoniei, cu toate minunățiile ei, și posibilitatea de a pătrunde în acest ținut? Orice om cu mintea sănătoasă ar fi considerat relatările lor ca o pură fantezie, socotindu-i ori mincinoși, ori nebuni.

Dar războiul a durat cîțiva ani, apoi a venit revoluția și alte evenimente… Au trecut zece ani. Membrii expediției s-au răzlețit; unii dintre ei au căzut pe front, alții au murit. Colecția și documentele au dispărut. Truhanov, care s-a înapoiat la observatorul său de pe Munku-Sardîk, unde trăiește ca un pustnic, nu mai nădăjduiește să dea de urma lor.

Din întîmplare, în mîinile autorului au căzut jurnalul și desenele aparținînd unuia dintre membrii dispăruți ai expediției. Cartea de fața a fost scrisă pe baza acestor materiale.

POSTFAȚĂ

Citind descrierea acestei extraordinare călătorii în adîncul Pămîntului, a peripețiilor celor șase îndrăzneți exploratori și a descoperirilor făcute de ei în lumea subterană, unii dintre cititorii tineri sînt ispitiți să creadă că toate cele povestite aci s-au. petrecut aievea.

Autorul a primit de la cititorii „Plutoniei” numeroase scrisori, în care este întrebat cu toată seriozitatea de ce nu se trimit noi expediții pentru explorarea, acestei lumi subterane, sau de ce n-a fost regăsită și studiată deschizătura pierdută între ghețurile Arctice, care duce în străfundurile Pămîntului. Unii dintre cititori se interesează de soarta lui Truhanov — inițiatorul expediției, ca și de a celorlalți exploratori.

Iată de ce, în postfața noii ediții a „Plutoniei”, autorul socotește necesar să explice că această expediție în Plutonia nu a avut loc și nici n-ar fi putut avea loc, deoarece nicăieri în Arctica și, în genere, pe glob, nu există o deschizătură prin care oamenii să poată coborî în străfundurile Pămîntului. Deși craterele vulcanilor sînt niște canale care pătrund mai mult sau mai puțin adînc în scoarța Pămîntului, craterele vulcanilor activi sint pline de lavă topită sau de gaze asfixiante, iar cele ale vulcanilor stinși sînt astupate cu lavă răcită.