Plutonia

De aceea este neverosimil cunoscutul roman al lui Jules Verne „O călătorie în centrul Pămîntului”, în care un grup de exploratori coboară în adîncuri prin craterul unui vulcan din Islanda și ies din nou la suprafață, pe o plută, prin craterul unui alt vulcan din Marea Mediterană. În acest roman, lumea subterană este prezentată extrem de superficial.

Cînd am scris “Plutonia”, m-am străduit să fac cunoscută cît mai exact cititorilor natura din perioadele geologice trecute, plantele și animalele din acele timpuri îndepărtate, dînd materialului expus forma atrăgătoare a unui roman științifico-fantastic. În acest scop m-am folosit de o ipoteză discutată cu toată seriozitatea în literatura științifică din străinătate cu mai bine de o sută de ani în urmă, ipoteză care a avut numeroși adepți. Aceștia susțineau că globul pămîntesc ar avea în interior o cavitate, că adîncurile lui sînt luminate de un astru mic și totodată sînt populate. În capitolul „O discuție științifică”, această ipoteză este expusă amănunțit și Truhanov, firește, o apără. Dar știința a respins-o demult și, cu toate că deocamdată nu știm exact în ce stare se află miezul Pămîntului, este sigur însă că nu există un astru sub pămînt și nici vreo deschizătură care să ducă în adîncuri. Totuși autorul a socotit această ipoteză mai potrivită pentru un roman științifico-fantastic decît craterul vulcanului din romanul lui Jules Verne. Autorul nădăjduiește că ediția de față a „Plutoniei” va fi un îndemn pentru tinerii sovietici de a se interesa mai îndeaproape de geologie și că ea va contribui la atragerea unor noi forțe în munca de studiere a acestei științe interesante, de explorare a adîncurilor, a bogățiilor fosile și a rămășițelor de animate și plante dispărute. Aceste forțe sînt necesare pentru dezvoltarea neîncetată a științei sovietice despre Pămînt, despre istoria planetei noastre.