Plutonia

Cînd se apropiară de cort, îl auziră pe Generalu lătrînd cu furie și se grăbiră să-i sară în ajutor. Ajunși pe pajiștea de pe malul rîului, văzură că Generalu se află în spatele cortului. O namilă de hipopotam dădea să iasă din apă. Jumătatea din față a corpului său se și afla pe usca! Matahala, pesemne, voia să pască sau să se tăvălească pe pajiște, dar o stingherea larma pe care o făcea cîinele. Hipopotamul privea nătîng cu ochișorii săi acest prichindel întărîtat, nemaiîntîlnit încă, și din cînd în cînd își căsca botul înfiorător, cu colți rari, lungi și cu limba uriașă, trandafirie. Văzîndu-i botul, Generalu începu să urle și să schelălăie de spaimă.

Cînd zări oamenii, namila se întoarse greoaie, se aruncă în apă cu o bufnitură surdă și o luă în jos, pe rîu, fără a scoate din apă decît spinarea lată„mătăhăloasă, cu negi mici.

— Ce bine că ne-am întors acasă, spuse Gromeko, dezlegîndu-l pe Generalu. Dihania asta ar fi putut face multe pozne: să rupă cortul, să ne facă praf lucrurile, să scufunde sau să găurească bărcile.

— Dar oare bărcile n-or fi pățit nimic? exclamă Makșeev și alergă spre mal, de unde îl auziră îndată strigînd: Una e aici, dar cealaltă a dispărut! O fi rupt blestemata asta de namilă parîma.

— Trebuie să ne luăm îndată după ea, pînă nu ajunge prea departe! strigă Kaștanov, care dăduse fuga și el la malul rîului.

Cei doi exploratori săriră în barcă, luînd cu ei pentru orice eventualitate armele, și porniră în jos pe rîu. Nu trecu mult și zăriră barca dispărută, care, spre surprinderea lor, nu plutea liniștit, dusă de curent, ci se învîrtea pe loc în mijlocul apei. Se apropiară iute de ea și Kaștanov fu cît pe-aci s-o prindă cu prăjina, cînd deodată ea se smuci în lături, de parcă ar fi fost vie și o luă la vale, dar mult mai repede decît dacă ar fi fost dusă de curent. Nu le rămînea decît să continue urmărirea. Makșeev vîslea din răsputeri, iar Kaștanov stătea cu prăjina pregătită.

— Să știi că o trage cineva! exclamă el cînd barca, de care între timp se apropiaseră, începu din nou să se îndepărteze, cu mișcări zvîcnite.

— N-o fi înhățat-o hipopotamul? Se prea poate ca frînghia să se fi înfășurat pe labele sale sau dihania să fi prins parîma cu dinții.

— Să știi că așa e, zise Kaștanov, cînd în, fața bărcii apăru spinarea lată și capul animalului, ieșit la suprafață să respire.

— Dacă tragem în namilă, o va lua și mai repede la vale sau va trage barca la fund.

— Nu ne rămîne decît s-o ajungem din urmă și să tăiem funia, altfel se duce pe copcă barca noastră.

Makșeev începu din nou să vîslească. Curînd, exploratorii prinseră barca cu prăjina. Cu ajutorul acesteia, ei izbutiră să se apropie de prora bărcii urmărite, lăsîndu-se remorcați de hipopotam. Kaștanov tăie cu o mișcare iute funia întinsă ca o coardă și capătul ei dispăru îndată sub apă.

— Dacă mai zăboveai puțin, n-aș mai fi avut putere să vîslesc, spuse Makșeev, abia trăgîndu-și sufletul după această goană. Îmi părea rău să stric un glonț, dar altfel i s-ar fi cuvenit lighioanei unul în spinare, ca să-i piară pofta de a mai face asemenea glume.

— Ne-am depărtat mult de cort, constată Kaștanov. Acum trebuie să vîslim împotriva curentului. Lasă-mă pe mine să vîslesc, iar dumneata odihnește-te.

Schimbară locurile, remorcară barca „fugară” și o luară încet în susul apei.

— Rîulețul nostru a devenit mai adînc, constată Makșeev, care încerca să împingă barca cu ajutorul prăjinei, fără a reuși să dea de fund, aflat la o adîncime de doi metri. Acum înțeleg cum de au apărut aici animale atît de mari. Nu trebuie să mai lăsăm bărcile pe rîu peste noapte, sau cînd pornim în explorare.

Cele două bărci pluteau încet pe apa tulbure între zidurile de verdeață ale tufișurilor și copacilor, care formau un hățiș de nestrăbătut. Unele tufe cu rădăcinile spălate de apa rîului își plecau ramurile deasupra apei. Pe florile mari, purpurii ale unei plante agățătoare necunoscute se legănau fluturi multicolori și bîzîiau roiuri de albine.

Apa clipocea la prora bărcii, vîslele se afundau ritmic în unde, iar în desiș răsuna ciripitul păsărelelor. Makșeev se aplecă peste marginea bărcii și începu să urmărească în apă peștii, care aici apăreau la suprafață, aici dispăreau în adînc.

— Cît e de minunată natura aici, dacă o privești din barcă, spuse el visător. Dar cînd cobori pe mal, nu poți străbate un desiș, nu poți face un pas fără să întîlnești vreo lighioană veninoasă sau vreo fiară. Nici nu-ți vine să crezi că după ce ai înfruntat zile în șir ghețurile, negura și vijeliile, plutim pe un rîu care curge în cavitatea interioară a Pămîntului nostru și că în apropierea acestor ghețuri există o natură care amintește pădurile virgine din Africa sau din America de Sud. Sînt curios să știu la ce latitudine se află regiunea Americii de Nord sub care ne găsim.