Plutonia

— De altfel, se prea poate să mai existe mamuți în această țară a fenomenelor.

Între timp, Kaștanov își încărcă arma cu un glonț dum-dum și ochi namila cea mai apropiată, care stătea întoarsă cu partea stîngă spre vînător.

Răsună o detunătură asurzitoare. Dihania ridică trompa în sus, îngenunche pe picioarele din față, apoi sări de jos, alergă cîțiva pași și se prăbuși cu toată greutatea la pămînt.

Celelalte animale săriră în lături, iar apoi, ridicîndu-și trompele și scoțînd răgete asemănătoare mugetului prelung al taurului, porniră prin tundră în trap întins, greoi, și dispărură în ceață.

Arzînd de nerăbdare, Kaștanov și Papocikin alergară într-un suflet spre prada răpusă. Namila stătea culcată pe partea dreaptă, cu picioarele larg desfăcute. Capul, cu colții uriași, era dat pe spate. Din rana uriașă ce se căscase sub omoplat curgea un șuvoi de sînge. Pîntecul rotund sălta spasmodic, iar trompa tresărea.

— Fii atent, spuse Kaștanov. În agonie ne mai poate lovi cu trompa sau cu piciorul atît de tare, încît să ne rupă oasele.

Vînătorii se opriră la vreo zece pași de elefant și îl cercetară cu o emoție firească și cu mult interes.

— Și eu cred că e un mamut, zise Kaștanov. Dimensiunile lui uriașe (namila are nu mai puțin de șase metri lungime), colții încovoiați în sus și înăuntru, blana lungă, roșcată — toate acestea sînt caracteristice mamutului. Și apoi, elefanții n-au trăit niciodată în ținuturile polare, pe cînd mamutul a fost un locuitor al tundrei siberiene.

— Dacă nu l-aș fi văzut cu propriii mei ochi, — răspunse Papocikin, — n-aș fi crezut în ruptul capului! Strașnică descoperire…

— În orice caz nu e mai strașnică decît această depresiune adîncă și această tundră înverzită la 81° latitudine nordică. Se vede treaba că pe acest continent polar, pe care ghețurile îl izolează cu desăvîrșire de restul planetei și unde clima e dulce, mamuții au dăinuit pînă în zilele noastre. Sînt, am putea spune, niște fosile vii.

— Sau fauna fosilă a Țării lui Nansen s-a adaptat noilor condiții de existentă. În trecutul îndepărtat, acest pămînt nu era despărțit probabil de celelalte ținuturi de o barieră de ghețuri și zăpezi, ci avea aceeași floră și faună ca regiunile din nordul Americii și Asiei. Se vede că mai tîrziu, poate în perioada glaciară, mamuții au găsit aci un ultim refugiu.

— Iar acum, expediția noastră a descoperit acest refugiu! Dar cu namila asta ce facem? Ne-ar trebui o locomotivă și o platformă ca s-o aducem pînă la campament!

— Dacă nu putem duce mamutul la campament, atunci mutăm campamentul la mamut! glumi zoologul.

— Minunată idee! Dar dacă în tundră trăiesc mamuți, atunci putem întîlni și urși, lupi, vulpi polare și, în genere, fiare de pradă. Și pînă ne mutăm aici, vor avea tot timpul să ne strice prada.

— Asta așa e! De aceea trebuie să măsurăm cu grijă chiar acum mamutul, să-l descriem și să-l fotografiem. Cînd ne vom întoarce pe „Steaua Polară”, nu vom lua cu noi decît un dinte și cîteva bucăți de creier, piele și carne, conservate în spirt.

— Oricum, cred că trebuie să tăiem trompa, ca s-o arătăm și celorlalți. Vor fi uluiți! și apoi, o mîncăm — va fi o mîncare cu care nu s-a desfătat pînă acum nici un naturalist. Se spune că trompele de elefanți sînt delicioase. Capătul trompei trebuie însă păstrat, fiindcă el nu s-a găsit încă niciodată la cadavrele mamuților și nu se știe cum arată [10].

Vînătorii se apropiară de mamut, care acum nu mai mișca, și începură să-l măsoare și să-l examineze minuțios.

Papocikin măsura, iar Kaștanov nota: apoi Kaștanov fotografie animalul din diferite părți. Zoologul poza tare mîndru alături de animalul doborît, sau se urca pe el, pentru ca mărimea animalului să se vadă și mai bine.

— Strașnic! Raportul expediției va avea anexată și o fotografie — savantul Papocikin pe cadavrul unui mamut, dar nu fosil, ci care trăiește în zilele noastre!

După aceasta, exploratorii tăiară coada și trompa animalului, precum și un smoc din blana sa lățoasă, își luară armele și, încărcați că de abia mai puteau merge, se hotărîră să pornească spre tabără. Dar în momentul acesta, zoologul privi dezorientat în toate părțile și exclamă:

— Unde se află campamentul nostru? Jur împrejur se întinde tundra netedă, iar ceața învăluie totul, de nu se poate vedea la zece pași. Ne-am rătăcit, Piotr Ivanovici! Habar n-am încotro s-o luăm.

Kaștanov rămase oarecum descumpănit la auzul cuvintelor lui Papocikin, dar spuse zîmbind:

— Un om care are în buzunar o busolă nu se poate rătăci chiar dacă e ceață, o dată ce știe din ce direcție a venit. Cînd am pornit de la campament, am mers într-una spre sud-est. Prin urmare, acum trebuie s-o luăm spre nord-vest.

— Bine, dar cînd i-am văzut pe mamuți, mi se pare că am început să alergăm fără să ne mai uităm la busolă!

— Greșești, înainte de a pune busola în buzunar, m-am uitat din obișnuință în ce direcție ne îndreptăm. N-ai nici o grijă, te duc eu la tabără!

Ținînd busola în mînă, Kaștanov porni hotărît prin tundră, cu zoologul după el.