Plutonia

Nori groși acopereau cerul, plutind atît de jos, încît mai că atingeau creștetul exploratorilor, care înaintau ca printr-un coridor larg, dar foarte scund, cu pardoseala albă, crăpată, cu pereții negri și tavanul cenușiu. Pretutindeni unde fundul văii cobora într-o pantă mai abruptă, suprafața mai mult sau mai puțin netedă a gheții se transforma într-un fel de lavină înghețată, cu nenumărate crăpături, iar adesea cu mormane de sloiuri peste care săniile treceau anevoie; oamenii și cîinii se trudeau din răsputeri. Și nu reușeau să facă mai mult de vreo zece kilometri pe zi. Vremea continua să fie urîtă. Vîntul de la miazăzi mîna norii care pluteau jos de tot și ascundeau privirilor culmile munților: povîrnișurile lor negre încadrau suprafața accidentată a ghețarului, pe care săniile înaintau cu greu. Pe alocuri, călătorii erau nevoiți să descarce săniile și să care ei bagajele peste blocurile de gheață. În sfîrșit, în seara celei de a treia zile ajunseră la o trecătoare aflată la o înălțime de aproape o mie cinci sute de metri deasupra nivelului mării, avînd aspectul unei cîmpii înzăpezite. Timpul se menținea mohorît. Coama muntelui era cufundată cu totul în norii plumburii, ce goneau spre miazănoapte, și expediția înainta mereu printr-o ceață ușoară care ascundea împrejurimile. Nu se vedea nici pînă la o sută de pași.

Acest lucru nu le prea fu pe plac călătorilor noștri, căci dacă ar fi fost senin, priveliștea de necuprins ce se înfățișa în fața ochilor de pe această culme le-ar fi îngăduit să schițeze harta unei părți însemnate a Țării lui Nansen.

Amenajară în această trecătoare un alt depozit, unde lăsară și colecția adunată de geolog pe crestele versantului sudic. De la începutul călătoriei, zoologul nu se alesese decît cu pielea și craniul unui bou moscat [6].; înainte de a intra în trecătoare, expediția întîlni o mică cireada de aceste animale.

UN COBORÎȘ FĂRĂ SFÎRȘIT

Versantul nordic al lanțului muntos avea un aspect cu totul diferit; aici se întindea o imensă cîmpie de zăpadă, care cobora în pantă lină spre nord. Cîinii trăgeau ușor săniile la vale. Dar vremea se înrăutăți; vîntul ce sufla cu insistență dinspre sud aducea nori deși, care pluteau foarte jos, ascunzînd cu desăvîrșire depărtările; adesea se stîrnea cîte o vijelie, și numai datorită faptului că mergeau cu vîntul în spate, iar temperatura nu cobora sub 10–15°, călătorii puteau înainta fără prea multă greutate. Întîlneau crăpături destul de des, dar toate erau înguste, așa că le puteau trece cu ușurință. Din pricina viscolului înaintau însă cu băgare de seamă, căci adesea zăpada proaspătă ascundea cu totul aceste capcane. Către sfîrșitul zilei, furtuna era atît de năpraznică, încît abia-abia izbutiră să ridice iurta.

A doua zi dimineața, iurta era acoperită pînă sus de zăpadă. Borovoi, care se sculase înaintea celorlalți pentru a face observații meteorologice, deschise ușa și intră cu capul într-un troian de zăpadă. Trebuiau deci să-și croiască o ieșire. Cînd ieșiră afară, constatară că săniile și cîinii dispăruseră. În jurul cortului nu se vedeau decît nămeți uriași. Dar era lesne de ghicit că lucrurile și animalele fuseseră doar acoperite de zăpadă, deoarece în acest pustiu nu avea cine să fure lucrurile, iar cîinii nu puteau fugi. Se apucară cu toți să dea zăpada la o parte. Auzind glasurile oamenilor, cîinii începură să-și facă singuri drum prin nămeți, pentru a-și primi mai curînd rația de dimineață. Era interesant să vezi cum ba ici, ba colo, zăpada începea să se ridice ca un mușuroi, din care ieșea în sfîrșit capul lățos — negru, alb sau bălțat — al unui cîine, care schelălăia de bucurie.

Pe întinderile de necuprins, zăpada proaspătă se așternuse într-un strat gros cam de vreo jumătate de metru, formînd nămeți numai acolo unde întîlnise obstacole: iurta, săniile și cîinii. Întrucît în timp ce ningea suflase un vînt puternic, zăpada era afînată. Schiorii nu se prea afundau în zăpadă, dar săniile și cîinii înaintau anevoie. Trebuiau să schimbe des ordinea săniilor, deoarece sania din fruntea convoiului, care făcea pîrtie, avea sarcina cea mai grea, și cîinii care o trăgeau oboseau repede. Aceste schimbări le stînjeneau mult înaintarea. De aceea, deși între timp vîntul slăbise și viscolul încetase, deși panta pe care coborau era netedă, iar crăpăturile astupate complet de zăpadă, nu reușiră să parcurgă în ziua aceea decît douăzeci și doi de kilometri și făcură popas la cincizeci și cinci de kilometri de trecătoare. Aici făcură al treilea depozit.

Peste noapte, viscolul se porni cu aceeași furie și dimineața fură nevoiți din nou să dea zăpada la o parte, dar de astă dată nămeții nu mai erau atît de înalți. Acum stratul de zăpadă proaspătă așternut pe cîmpie atingea aproape un metru și oamenii înaintau mai greu; după vreo cincisprezece kilometri obosiră cu toții într-atîta, încît se opriră pentru înnoptat mai devreme ca de obicei. Atît regiunea pe care o străbăteau, cît și vremea erau de o uniformitate deprimantă.