Plutonia

Noaptea o petrecură într-o poiană. Pentru orice eventualitate ridicară iurta în mijlocul poienii, ca să nu fie atacați prin surprindere de după tufișuri; în afară de asta făcură cu rîndul de gardă. Cîinii recunoscură iurta și se culcară pe zăpadă în apropiere. Generalu nu-i lăsa să se apropie prea mult.

Dar iată că la un moment dat, pe cînd Kaștanov făcea de pază, Generalu ciuli urechile, începu să mîrîie, iar apoi se porni pe un lătrat furios. Kaștanov observă că tufișurile din jurul poienii se mișcă ușor și auzi trosnituri. Într-o clipită își trezi tovarășii, care săriră în picioare cu armele în mînă.

Văzînd că nu pot ataca prin surprindere, sălbaticii ieșiră din pădure, împresurară poiana și începură să înainteze încet și șovăielnici spre cort. Atacatorii erau femei cu cuțite în dinți și înarmate cu sulițe. În spatele lor se vedea venind o ceată de fetișcane cu darde.

Pentru moment nu foloseau armele. Trăgeau nădejde, pesemne, să pună mîna ușor pe vrăjitori, ca și prima dată, pentru a-i sili apoi să se întoarcă în tabără. Igolkin spuse de aceea tovarășilor săi să nu tragă deocamdată, pînă ce el nu va vorbi sălbaticilor. Propuse ca, pentru orice eventualitate, fiecare să încarce una din țevile armei cu alice mărunte.

— Cred că va fi de ajuns să le trîntim în picioare o încărcătură de alice, zise el. Dacă nu dau înapoi, atunci tragem cu gloanțe.

Cînd femeile ajunseră la vreo treizeci de pași, Igolkin începu să dea din mîini și strigă:

— Opriți-vă, ascultați ce vă spun! V-am poruncit să nu ne urmați. Nu mi-ați dat ascultare. Săgețile noastre de foc sînt pregătite și vor lovi pe oricine va îndrăzni să se apropie! Plecați!

Sălbaticii se opriră, ascultară cuvintele lui și începură să se sfătuiască. Apoi una dintre femei strigă ceva, iar celelalte începură să dea din mîini în semn că se învoiesc.

— Pe mine și pe Borovoi ne roagă să ne înapoiem la tabăra lor. Hoarda nu se poate lipsi de noi. Ceilalți își pot vedea de drum, tălmăci Igolkin, apoi strigă: Vrăjitorii nu pot trăi multă vreme printre oameni. Plecăm spre marile ghețuri, ca să petrecem iarna în colibele noastre. Ne întoarcem la primăvară. Plecați odată!

Dar o ceată de femei înaintă cîțiva pași, iar una dintre scutiere zvîrli cu îndrăzneală tinerească o dardă, care trecu pe lîngă urechea dreaptă a lui Kaștanov și se înfipse în cort.

— Nu-i nimic de făcut, trebuie să tragem pînă nu devin prea îndrăznețe, strigă Borovoi. Să tragem cu alice, țintind în picioare, acolo unde stau strînse grămadă. Un, doi, trei!

Șase detunături răscoliră împrejurimile și din diferite locuri ale cercului de atacatori se auziră țipete și vaiete de răniți. Femeile făcură stînga împrejur și o luară la goană spre pădure; multe dintre ele șchiopătau, lăsînd în zăpadă dîre de sînge, iar fetișcana care fu cît p-aci să-l ucidă pe Kaștanov, se prăbuși după cîțiva pași și rămase nemișcată.

— Acum ce facem? întrebă Gromeko, cînd ultimele fugare dispărură în tufișuri. Ce ziceți, ne mai putem aștepta la un atac, sau le-a pierit pofta de așa ceva?

— Cred că le-a venit mintea la cap, răspunse Igolkin. În orice caz, să intrăm în cort, ca să nu ne lovească darda vreunei fetișcane zurlii.

Precauțiunea era de prisos. Urlînd, femeile se depărtau mereu și peste puțin timp totul în jur amuți. Cîinii încetară să mai latre, se năpustiră asupra fetei căzute și începură să lingă cu lăcomie sîngele cald care-i curgea din rană. Igolkin, urmat de ceilalți, dădu fuga acolo, ca să alunge animalele.

Exploratorii examinară fetișcana rănită și constatară că, deși nu era rănită decît la coapsa dreaptă, sîngera abundent.

— Ciudat, alicele mărunte nu puteau pricinui această rană, remarcă Papocikin.

— Se vede treaba că unul dintre noi a tras fără să vrea din cealaltă țeavă.

— Eu am ochit în ea! spuse Kaștanov.

— Trăiește, sărăcuța de ea, zise Gromeko, examinînd-o. E doar leșinată de spaimă și durere. Glonțul a trecut prin carnea piciorului, fără să atingă osul, dar i-a sfîrtecat zdravăn mușchii.

— Ce facem cu ea? Celelalte au șters-o.

— Va trebui s-o luăm cu noi, ca prizonieră. Cînd s-o înzdrăveni, o să-i dăm drumul.

— Să-i dăm drumul? sări Papocikin, Nici gînd! O luăm cu noi pe „Steaua Polară”, ca pe un minunat exemplar de primitiv apropiat de maimuță. O adevărată comoară pentru antropologi.

Gromeko aduse din cort pansamente pentru sălbatică, îi opri sîngele și-i bandajă rana. În acest timp, fata deschise ochii, și văzîndu-se înconjurată de vrăjitori, începu să tremure ca varga de frică.

Deși nu prea înaltă, era totuși chipeșă, neavînd încă formele pline și musculatura puternic dezvoltată a femeilor adulte. Spatele îi era acoperit cu păr negru, scurt, dar destul de des. Pe față, pe palme și pe tălpi nu avea păr. Purta plete potrivit de lungi și ușor ondulate. Talpa nu era de om, dar nici de maimuță; degetele de la picioare erau foarte dezvoltate, cel mare fiind puternic și mult depărtat de celelalte. După ce privi fata cu luare-aminte, Borovoi exclamă:

— Asta e Katu, buna mea prietenă!