Plutonia

Cînd Igolkin se duse să vadă de cîini, Truhanov le dădu colegilor săi noi amănunte despre acest membru al expediției. De baștină din regiunile transbaicalice, Igolkin se trăgea dintr-o familie de cazaci bureați, stabilită într-un sat de la granița Mongoliei. Luase parte la războiul cu Japonia, după care rămăsese la Vladivostok. În Kamciatka venise cu o expediție științifică și îndrăgise această țară a colinelor fumegînde, cu întinderile ei nesfîrșite, cu apele bogate în pește, cu vînătorile de urși. A găsit aici o patrie nouă, s-a obișnuit repede cu traiul de pe aceste meleaguri și a devenit un kaiur iscusit, cunoscut în întregul Petropavlovsk, și totodată o neîntrecută călăuză pentru vînători. Igolkin se învoise să participe la expediția lui Truhanov, ispitit de frumoasa sumă primită ca simbrie pe un an înainte și care îi îngăduia să-și dureze o casă și să-și cumpere vite și unelte de trebuință.

O oră după ce ridicară ancora, „Steaua Polară” intra pe porțile golfului Avaci, care se întind pe mai bine de cinci kilometri. La dreapta intrării, în fața stîncilor abrupte ale capului Babușkin, răsărea din mare spinarea neagră a uriașei stînci Babușkin, înaltă de aproape o sută de metri și cu un vîrf turtit, deosebit de prielnic pentru cuibărirea păsărilor marine.

Sute de pescăruși, cormorani și alte păsări, speriate de zgomotul mașinilor, începură să zboare în jurul stîncii, umplînd văzduhul cu țipetele lor ascuțite.

Ocolind capul Dalnîi, pe care era instalat un far, „Steaua Polară” coti spre nord-est și o luă de-a lungul țărmului răsăritean al Kamciatkăi, de care se depărta treptat.

Timp de două zile, călătorii nu întîlniră nimic interesant. Pe lîngă aceasta, dinspre nord-vest sufla un vînt rece, care aducea cînd ploaie, cînd măzăriche, cînd zăpadă. Marea era agitată și cabinele călduroase îi ispiteau pe călători mai mult decît puntea umedă.

În cele din urmă, vîntul încetă, în schimb apărură ghețuri plutitoare și se lăsă ceața. Două zile plutiră cu viteză redusă, ca să nu se izbească de vreun cîmp de gheață. Apoi cerul se însenină. În dreapta se ivi țărmul insulei stîncoase Sf. Laurențiu, iar în stînga — capul Ciukotski. La vest de acesta, pe țărmul golfului Providenței, un golf adînc, se afla o factorie; aici era depozitat cărbunele destinat expediției și pe care îl adusese un vas închiriat dinainte. „Steaua Polară” aruncă ancora și începu să încarce cărbuni. După o săptămînă întreagă petrecută pe mare, toți se grăbiră să coboare pe țărm. Dar stîncile de pe mal îi împiedicară să dea o raită pe insulă, iar zăpada acoperea încă povîrnișurile, afară doar de o mică bătătură din jurul factoriei.

STRÎMTOAREA BEHRING

Două zile mai tîrziu, după ce termină de încărcat cărbunii, „Steaua Polară” ocoli capul Ciukotski și intră în strîmtoarea Behring, căutînd să navigheze mai aproape de continentul asiatic, unde colinele scunde se terminau pe litoral cu o pantă abruptă sau coborau lin spre văile largi ce se pierdeau în adîncurile acestui ținut mohorît. Deși era pe la sfîrșitul lui mai, se vedeau pînă hăt departe întinderi uriașe de zăpadă și numai pantele abrupte ale colinelor dinspre sud și sud-vest erau complet deszăpezite. Acolo se zărea verdeața ierbii tinere sau a frunzulițelor fragede de pe tufele scunde, tîrîtoare, ale sălciei polare și ale mesteacănului.

Pe talazurile verzi din strîmtoare se învolburau adeseori scame de ceață, ascunzînd depărtările. Mai tot timpul, norii plumburii, care pluteau foarte jos, acopereau cerul. Puntea vasului era cînd udă de ploaie, cînd acoperită de zăpadă. Uneori de după nori apărea soarele, care însă nu încălzea mai de loc. Sub razele soarelui, coasta neospitalieră a extremității nord-estice a Asiei se mai înviora parcă.

Cînd ceața care acoperea ici-colo valurile verzi cu vălătuci albi se risipea sau era împrăștiată de vînt, la răsărit se putea distinge linia albăstruie și dreaptă a țărmului Americii. Întîlneau tot mai des ghețuri plutitoare, dar nu în mase compacte, ci sub forma unor mici cîmpuri de gheață sau a unor banchize de toată frumusețea. Contururile capricioase ale banchizelor stîrneau admirația oamenilor care nu mai plutiseră pînă atunci pe mările Nordului.

De obicei, înainte de a se ivi un cîmp de gheață mai mare, se vedea o fîșie de ceață. În felul acesta, căpitanii puteau să abată la timp vasele într-o direcție sau alta, pentru a nu se lovi de ghețuri. Dar aici primejdia încă nu e atît de mare ca în partea de nord a Oceanului Atlantic, unde se întîlnesc aisberguri periculoase pentru vase, deoarece, duși spre sud de curent, acești munți de gheață se topesc încetul cu încetul la bază, ceea ce face ca partea aflată sub apă să capete un echilibru instabil și muntele să se răstoarne la cea mai mică atingere.