Plutonia

După ce se odihniră, își continuară drumul prin vale. De o parte și de alta se înălțau stînci negre, sinistre. Tăiate ici-colo de crăpături, ele aveau cînd forma unor cuburi masive, uriașe, cînd a unor coloane subțiri, zvelte. De-a lungul pîrîului vegetația devenea tot mai săracă, equisetaceele se răreau, ferigele și palmierii dispărură cu desăvîrșire. Numai iarba și trestia dulce acopereau ca și înainte malurile pîrîului.

Peste noapte poposiră lîngă ultimul copac uscat, ca să aibă lemne de foc. Băură mult ceai îndulcit cu suc de trestie, ca să-și amăgească foamea, căci nu întîlniră nici un vînat.

Apoi Makșeev și Kaștanov urcară coasta văii, ca să scruteze de sus împrejurimile. Pretutindeni cît vedeau cu ochii se întindea o cîmpie; numai la sud, la o depărtare de vreo douăzeci de kilometri, se ridica un lanț de munți conici, teșiți.

Cînd cei doi exploratori se depărtară cîțiva zeci de pași de malul rîpos, încît pierdură din ochi valea prin care șerpuia pîrîul, simțiră măreția lugubră a deșertului.

Un pustiu de piatră, negru și golaș, presărat cu bucăți mari și mici de rocă, desprinse de pe stînci, din pricina arșiței cumplite — iată priveliștea ce se înfățișă privirilor lor. Nici o tufă, nici un firicel de iarbă, numai stînci de catran se așterneau pînă departe în zare, iar deasupra se arcuia cerul stăpînit de globul de foc al lui Pluton. În acest deșert de nestrăbătut, o moarte sigură de foame sau de sete îi aștepta pe cutezătorii care s-ar fi încumetat să se aventureze pentru multă vreme pe aceste întinderi fără sfîrșit.

Piatra neagră, încălzită de razele lui Pluton, dogorea ca un cuptor încins, iar de sus coborau vertical razele astrului subpămîntean, de care nu aveai unde să te ascunzi. Numai munții ce se înălțau la sud înviorau întrucîtva acest deșert, de o monotonie grea, copleșitoare, nefiind negri, ci acoperiți de o puzderie de pete și fîșii albe, roșii și galbene.

După ce scrutară împrejurimile, Kaștanov spuse tovarășului său:

— Cred că n-o să mai putem înainta mult în inima acestui ținut misterios. Se pare că valea prin care trecem se termină acolo, la poalele munților, și mă tem că mai departe se întinde același pustiu sinistru, pe care nu-l poți străbate fără un echipament special, fără rezerve mari de apă, fără provizii și combustibil.

— Oare tot restul cavității Pămîntului să aibă înfățișarea acestui deșert dogoritor?

— Cred că da, cel puțin pînă în preajma intrării de la Podul Sud, dacă există așa ceva. Știi doar că umezeala necesară plantelor și animalelor pătrunde în această cavitate prin gurile de la poli. Probabil că marea pe care am străbătut-o este ultima sursă de umezeală.

— După cum am văzut, însă, vînturile dinspre nord care bîntuie pe aici, pot duce și mai departe această umezeală.

— În ultima vreme n-am simțit aceste vînturi, în afară doar de rarele furtuni însoțite de descărcări electrice. E de presupus că ultimii nori care vin de la nord se descarcă deasupra mării și în preajma ei în partea dinspre sud, iar mai departe, deasupra acestui deșert încins, sînt purtate prin văzduh numai resturile de umezeală; ele însă nu saturează aerul și aici nu pot cădea ploi.

— Așadar putem ajunge numai pînă la munții care se văd la sud?

— Da, cînd vom ajunge acolo, vom vedea dacă presupunerile mele sînt îndreptățite.

— Ce facem însă dacă nu găsim pe drum minereurile sulfuroase de care avem nevoie.

— Judecînd după forma și culoarea lor, acești munți trebuie să fie niște vulcani stinși, or pe coastele vulcanilor există de obicei pucioasă. Sînt aproape sigur că vom găsi acolo ceea ce căutăm.

— Și pe urmă ne înapoiem?

— Socotesc că trebuie să profităm de faptul că am pătruns într-un ținut atît de depărtat de mare și să mai dăm o raită spre miazăzi, ca să vedem dacă pustiul este într-adevăr de nestrăbătut. Aici o să fim cu conștiința împăcată: am făcut tot ce omenește a fost posibil.

— Dar se prea poate să existe un loc unde marea să pătrundă mai adînc spre sud, ceea ce ne-ar îngădui să ajungem și noi mai departe.

— Dacă o să reușim să ne scoatem lucrurile din ghearele furnicilor, o să putem, pluti spre răsărit și spre apus de-a lungul litoralului, ca să ne încredințăm daca este așa cum bănuiești.

După ce priviră îndelung pustiul și își luară rămas bun de la întinderea sinilie a mării și de la țărmurile ei înverzite, care abia se mai zăreau spre nord, la capătul pustiului, geologii porniră spre campament. În timp ce coborau printr-o văgăună, alunecînd prin surpături și sărind de pe un grumaz pe altul, auziră, una după alta, două detunături.

— Ce s-o fi întîmplat? Să fi pătruns atît de departe furnicile și să-i fi atacat pe tovarășii noștri? se îngrijoră Kaștanov.

— Trebuie să ne grăbim să le venim în ajutor! zise drept răspuns Makșeev.

Începură să coboare mai repede, și după cîteva minute ajunseră jos, de unde porniră în fugă spre campament.

Dar se îngrijoraseră degeaba: campamentul nu fusese atacat de furnici, ci soarta se îndurase să trimită înfometaților o rezervă de hrană.